Ea e femeia...

N-are cum sa le explice lor si nici nu vrea, ca iubirea ta e defapt frumoasa,n-au ei de unde sa stie ca si tu stii sa simti si sa iubesti.Pentru unele persoane iubirea e ca si cititul.Iubesti o carte,o savurezi,dar apar mereu titluri noi...o lasi pe ea cea veche pe un raft,la care te intorci din cand in cand pentru ca oricum , ea ti-a ramas in suflet.. Acele persoane pleaca,se-ntorc,iubirea lor pare sa tina 2 zile,dar defapt tine o viata...N-aveti voi ,cei care judecati de unde sa stiti!
Nimeni nu o sa inteleaga ca uneori o femeie isi pierde creierul si inima si intreaga fiinta intr-o imbratisare.Nimeni nu o sa inteleaga ca ea chiar iubeste slabiciunile lui,el are cel mai dulce egoism,cea mai dulce nepasare,iar ea iubeste totul...pana si faptul ca o lasa aproape fara viata atunci cand pleaca.Ea e femeia care a inteles ca e nevoie de mai mult decat replici siropoase pentru a zdruncina o viata.Ea e femeia care a invatat ca noi , nu ne-am nascut pentru a poseda oameni.Nimeni si nimic nu ne apartine.Ne-am nascut sa adunam sentimente,amintiri,sa traim,nu sa avem...
Ea e femeia care il va astepta si-l va primi cu bratele deschise de fiecare data cand se va intoarce.Ea e femeia care il va primi de parca nu ar fi plecat nicicand,care il va lasa sa bantuie ,sperand ca intr-o zi se va intoarce.E uimitor cum este construita,cum poate inca sa viseze,sa iubeasca,de parca n-ar fi fost niciodata ranita? Ea e femeia ce nu are regrete,doar doruri.Femeia ce infrunta lumea intreaga pentru ceea ce iubeste.Iar tu,barbatul,daca poti trai fara ea,traieste!Dar nu o sa poti pentru ca :te-a ales pe tine dintre atatia,pentru ca e a ta,pentru ca nu ii e rusine lumii sa arate ca te iubeste,pentru ca nu ii e teama sa-ti marturiseasca si cele mai ascunse ganduri,pentru ca nu-i pasa de lume,pentru ca se chinuie constant sa te imblanzeasca,pentru ca se lupta mereu pentru tine,pentru ca te vrea fericit,pentru ca fara tine nu-i nimic,pentru ca te face sa te simti puternic,pentru ca se cutremura la gandul ca te va pierde,pentru ca e tot ceea ce tu nu esti,pentru ca miroase a vanilie si-a ciocolata ,pentru ca are rabdare,pentru ca nu ii e teama sa creada in tine orbeste,pentru ca e singura ce iti iubeste si defectele,pentru ca e ea.Ea e femeia...

Sa traim!

A venit momentul sa traim.Aici.Acum.Maine nu mai e demult o solutie,caci noi oamenii ne pierdem.Nu stiu cum,unde si nu inteleg de ce,dar ne pierdem,ne pierdem zilnic,nu ne bucuram de absolut nimic pentru ca suntem prea inversunati sa alergam dupa acel altceva.Si-atunci ma intreb uneori ,noi cand mai traim?
Acum e momentul sa traim.Acum, aici. Nu maine, nu altundeva, Nu mai e timp de zabovit, trebuie sa gasim ziua de azi si sa o traim mai intens decat niciodata! Fara regrete, resentimente sau pareri de rau; doar exuberanta si creativitate!
Succesul este efemer si orice alt lucru ce ne poate aduce satisfactii materiale la fel.Ce ne ramane in final in afara de amintirile legate de cei dragi noua?
Asa ca nu ma mai intreba nimic,nu-mi cere nimic,oricum voi da totul.Oricum nu stiu ce se intampla cu mine.Taci! Ia-ma in brate si nu spune nimic!
Hai sa ne bucuram de viata asta care si asa nu e usoara!Sa nu ne fie frica niciodata sa simtim,e cel mai bun lucru pe care noi ca fiinte umane suntem capabili sa il facem.

Ploua....

Nu avea umbrela si nici macar nu ii pasa,caci ploaia asta ii facea atat de bine.Umbrele colorate alergau haotic si lacrimile de cer se izbeau fara mila de chipul sau trist,dar frumos.Si-apoi nu stiu de unde si cum dar un parfum atat de cunoscut i-a invadat toate simturile.Pacat,caci nu a durat prea mult.Ploaia a clatit aerul de orice urma de mireasma,lasand in urma doar mirosul sau.Ploaia miroase-a nou,a tristete,dar si a iubire.Vantul se repede din toate directiile si ii infasoara trupul.                                           Tinea ochii inchisi si astepta ca ploaia sa o spele,lasand lacrimile calde sa se imbine cu ploaia rece.Iubea ploaia....
    Caci oamenii se schimba si sentimentele se schimba.Pana si ploaia se schimba, devine rece si greoaie.
    Lasa ploaia sa-i spele sufletul si dorul.Și plouă, plouă, plouă… și să mai plouă… să nu se mai oprească vreun an.

Poveste...

Plouase de curand si inca se mai pregatea sa ploua.Era atat de frumoasa in cenusiul dupa amiezii,iar trecatorii desi alergau incercand sa se apere de ploaie,furau cate un moment in care sa se opreasca si sa o admire.Era trista,iar buzele ii tremurau,era de o tristete magica.
M-am asezat in mijlocul lumii ca sa inteleg mai bine,sa vad tot,sa patrund tot,sa ma umplu de energie.Am nevoie de energie,de lumina si iubirea pe care o emana ceilalti,caci nu mai am putere....Nu mai am putere sa ma lupt cu mine insumi,nu mai am putere sa ma invart in acest cerc vicios din care parca nu mai am scapare.Vreau sa-mi scutur sufletul de tot ce simt,tot ce regret.Simt ca ma topesc de neputinta si ca ma zbat intr-un cerc ce ma sufoca.Am fost intotdeauna o persoana careia i-a fost frica.Surprinzator,nu de tristete,ci de fericire! Poate pentru ca intotdeauna am dat totul si am pierdut totul.Problema mea cea mai mare este ca iti trebuie un curaj nebun ca sa alegi in viata.Fara indoiala,frica mea cea mai mare este frica de fericire.Un paradox in termeni si sensuri..Cum am ajuns sa simt fiori de teama atunci cand ma gandesc la fericire,cum am ajuns sa sufar de aceasta boala naprasnica a sufletului?
Din păcate, atât de mulţi dintre noi au avut parte tocmai de inversul fericirii încât, la un moment dat ne e şi teamă să ne mai gândim la asta. De fiecare dată când am încercat să-i simt aroma am primit lovituri grele. Veneam atat cu bratele ,cat si cu sufletul deschis catre ea apoi.., dintr-o dată, capul imi vajaia, oasele ma dureau si ma zbateam in noroiul în care am fost aruncata.M-am ridicat cu greu,speranta m-a scos din nou afara.Am vazut soarele si i-am multumit ca imi incalzeste sufletul.Dar s-a intamplat din nou.Cerul s-a prabusit peste mine.Si-atunci cum sa nu-mi fie teama de EA,de fericire?
Stau acolo in strada si vantul parca ma cauta,ma arunca in mijlocul unei multimi de oameni nepasatori pe care ii privesc fara sa-mi pese macar.Nu observ nimic atipic in afara de chipul tau ce se izbeste de mine ,parca atat de ireal.Ma agat de aceasta imagine cu disperare si te privesc...te privesc rece, puternica ,indiferenta ,ca sa-ti arat ca tu m-ai invatat sa fiu asa. Mi-arunci inapoi o privire ce urla de orgoliu.Tu n-ai idee cum e sa privesti nepasatoare,cand ti-ai dori sa spui atatea lucruri...Eu pot sa te mint prin deplina tacere,tu poti sa ma minti odata cu fiecare cuvant pe care il rostesti,dar privirile nu mint....Contactul vizual,un lucru atat de periculos si de misterios!Te-ntoarce pe toate partile,te cutremura,iti rastoarna ziua,saptamana sau intreaga viata.Te-ai intrebat vreodata cum poate o privire sa ascunda atatea?
Ok.Respir.Sunt calma sau cel putin imi doresc sa fiu.Inspir.Expir.Inspir.Expir.Te-apropii.Totul se naruie.Nu mai inteleg miscarea.Inspir.Expir.Expir.Inspir.Ma clatin.Nu observi.Zambesti fals.Expir.Expir.Inspir.Inspir.Plamanii mei nu mai fac fata.
Eu nu fug.Eu sunt puternica.Respir.Ma sufoc.Inspir.Expir.Ma zbat.Inspir.Expir.Ma omor singura.Inspir.Expir.Inspir.Expir.M-asez in fata ta si simt cum durerea mea se amelioreaza.

Sa te cunosti...

Inca de mici ne exploram limitele pentru a ne cunoaste.De la o anumita varsta suntem capabili sa spunem ce ne place si ce nu,avem un sistem de valori si de credinte.Suntem unici in complexitatea noastra ,in multilateralitatea noastra si este imposibil sa gasesti doi oameni care sa gandeasca sau sa actioneze la fel in fiecare zi.
 Reactionam diferit fata de persoane diferite,dar in situatii similare.Exista persoane care reusesc sa scoata din noi tot ceea ce este mai bun si altele care din contra aduc la suprafata tot ceea ce este mai rau si mai urat.Si-atunci in ce masura putem afirma ca am ajuns in punctul in care ne cunoastem?Cunoasterea de sine consta in ceea ce este in sufletul nostru sau in ceea ce oamenii din jur ne ajuta sa aducem la suprafata?
 Se spune ca omul ajunge sa se cunoasca cu adevarat numai cand este pus sa se masoare cu obstacolele.
Se cunoaste omul chiar atat de bine pe el insusi?Ce va face in fata obstacolului?Va fugi sau va ramane si il va infrunta ?Fiecare eveniment din viata noastra ne ajuta sa ne cunoastem mai bine,sa ne descoperim esenta ,ascunsa acolo in adancul sufletului nostru.Poate ca in suflet purtam adevarate margaritare despre care nu vorbim niciodata si pe care nu le aratam nimanui.Poate ca nici noi nu stim inca despre ele.
Sa ai puterea sa te accepti asa cum esti:cu bune si cu rele,aceasta este calea catre cunoasterea de sine absoluta.
 Si totusi ,de multe ori raman intrebari.Este posibil oare ca noi muritorii sa ne cunoastem in totalitate?Detinem oare destul timp pe aceasta lume pentru a duce la capat aceasta misiune? Raspunsul sta ascuns in noi si in capacitatea noastra de a ne intelege.

  Cunoasterea si acceptarea de sine este privita ca o forma de renastere.Pentru ca ceva nou si bun sa se nasca,ceva vechi trebuie sa moara.Eu ma cunosc si ma accept pe mine!Dar tu?

Confesiunile diminetii

Se vede atunci cand o femeie iubeste si este iubita.Pe langa calitatile pe care incearca cu disperare sa le arate celui drag ,mai are una atat de mare : siguranta ca are un barbat pe care se poate baza.Siguranta bratelor in care se arunca cu atata incredere.O femeie iubeste fericirea ce zburda din ochii barbatului iubit atunci cand o vede aranjata,frumoasa,gata sa iasa in dreapta lui.O femeie iubeste cand realizeaza ca un barbat ar face orice pentru fericirea sa.Barbatul iubit are acest dar...te face sa te simti minunata in ciuda micilor defecte pe care ti le-a acceptat,te face sa te simti norocoasa ca ai fost aleasa dintre sutele de alte femei.O privire,un gest,un zambet ii este de ajuns,iubeste si poate muta din nou muntii din loc.
Sa o faci fericita,sa o iubesti cu adevarat,sa-i faci sufletul sa rada,sa o surprinzi si sa o pui pe primul loc,iar ea,femeia va avea grija de tine,te va iubi neconditionat,te va imbratisa atunci cand iti este greu,isi va face griji pentru tine,va avea rabdare,va invata sa fie mai buna pentru tine,te va asculta,te va ierta,va plange pentru ca te iubeste.
De un lucru trebuie sa nu te indoiesti....Daca o femeie a ales sa ierte,sa mearga pe un drum,va lua cu ea doar amintirile placute.Indiferent cat a pierdut ,femeia stie sa multumeasca vietii pentru ca a surprins-o din nou.
Rascolindu-si prin suflet,a inteles in sfarsit ca este pregatita pentru un nou inceput.Un inceput plin de incredere,fara regrete sau reprosuri.Ce-si mai doreste ea acum ? Sa se ascunda in bratele sufletului sau pereche si sa ramana acolo o vesnicie.