Orgoliul

Te chinuie, te întoarce pe toate părţile, te desparte de cei pe care teoretic îi iubeşti, dar practic chiar îţi e imposibil să îi pui deasupra ego-ului tău exagerat. Pentru că…nu-i aşa? Ce-ar însemna să pierzi dintr-odată toată faima de bărbat puternic (femeie puternică) pentru că la un moment dat, nereuşit moment al vieţii, decizi să nu mai răneşti prin tăcere sau duritate sau prin firea-ţi implacabilă? Sau chiar, mai rău…să te apleci şi să îl ridici pe cel pe care l-ai doborât din neglijenţă pe când treceai valvârtej şi-ţi urmăreai interesul.
Şi taci. Taci din orgoliu. Taci chiar şi atunci când tăcerea e o crimă, chiar şi atunci când tăcerea le provoacă răni mortale celor care au nevoie de o vorbă a ta, de-un „te iubesc”, de-un „îmi pare rău” sau de-un „eşti mai preţios pentru mine decât te-am lăsat să crezi”.

Există genul de oameni care chiar dacă ar iubi, din orgoliu, ar lasa persoana iubită să plece şi nu ar încerca să-i spună mai stai. Ei bine pentru mine astfel de oameni sunt prea greu de înţeles.  Şi eu sunt orgolioasă, dar atunci când e nevoie mai las de la mine.

În fond cât tine la tine o persoană care mereu aşteaptă să faci tu primul pas, o persoană care are un orgoliu ce depăşeşte sentimentele pentru tine? Oare asemenea persoane au sentimente? Eu una mă îndoiesc. Asta nu mi se pare decât un joc de du-te vino continuu, un joc de mi-e bine cu tine, dar hai să văd cum e şi fără tine, un joc de-a v-aţi ascunselea în care la un moment dat unul nu-l mai găseşte pe celălalt.

Într-o zi,după ce ai turnat sare pe răni, după ce ai presarat totul cu indiferenţă de gheaţă … când toţi aceia vor fi murit…vei rămâne cu el, cu orgoliul tău….într-o perfectă şi fericită fuziune…mai singur ca niciodată, mai nefericit ca oricine, mai jos ca oricând.