sâmbătă, 9 februarie 2013

Mie nu imi e teama de suferinta,mie imi e teama de fericire

Ați simțit vreodată că știți care ar trebui sa fie urmatorul pas in viata dar vă este frică să vă îndreptați în acea direcție? Vă este frică de necunoscut, de viață, de succes.
Cred mai mult ca oricând că fericirea este o alegere. Este suma alegerilor pe care le faci în fiecare zi, în fiecare oră. Se pare că în viață sunt două mari drumuri: drumul confortabil și drumul tău, un drum unic, drumul care face dintr-un om obișnuit un om mare. Problema este că îți trebuie un curaj nebun să alegi să îți trăiești viața. Primul lucru pe care îl vei descoperi este că tu nu ești chiar cum te credeai. Ai mult mai multe calități dar și defecte, ți-e frică de o mulțime de lucruri, pe unele din ele nici nu știi să le numești. Te temi un pic de ce vei afla. Poate vei afla că ai pierdut câțiva ani din viață pe un drum greșit, poate vei afla că una din marile tale pasiuni e doar o minciună.
Fără îndoială că cea mai distructivă temere a omului este frica de fericire. Un paradox în termeni şi sensuri… ştim că oamenii îşi doresc fericirea şi aleargă toată viaţa după ea.
Da. Sunt şi oameni care se tem de fericire. Sunt oameni care nu au curaj să spere că tocmai viaţa lor poate fi udată de rouă însorită şi nu neapărat de lacrimi. Cea mai năprasnică boală pentru suflet: teama de fericire.Dar cum au ajuns oamenii să simtă fiori de teamă atunci când se gândesc la fericire?! Sentimente atât de înfiorătoare apar la apropierea ideii de fericire încât, pur şi simplu, aceştia se tem de ea. Aproape că nici nu şi-o doresc, nu numai că se înfioară la apropierea ei.Din păcate, atât de mulţi dintre noi au avut parte tocmai de inversul fericirii încât, la un moment dat ne e şi teamă să ne mai gândim la asta. De fiecare dată când am încercat să-i simţim aroma ne-am luat lovituri grele. Veneam cu zâmbetul pe buze şi braţele deschise către fericire… apoi, dintr-o dată, capul ne vâjâia, oasele ne dureau si ne zbateam in  noroiul în care am fost aruncaţi.Am zis că n-am fost atenţi şi am pierdut ceva din vedere. Ne-am ridicat, cu greu, din noroi, ne-am retras să ne oblojim rănile… După un timp speranţa ne-a scos din nou afară. Am văzut curcubeu peste viaţa noastră şi am fost convinşi că acum am primit SEMNUL.Am privit în sus, către cer, şi am mulţumit Soarelui că ne încălzeşte sufletul. Dar s-a întâmplat din nou. Cerul s-a prăbuşit peste noi.
Şi-atunci cum să nu-mi fie teamă de EA,de fericire?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu