Despre dezamagire

Toate te mişcă într-un fel sau altul, te zguduie, te cutremură, te ard, te macină, te fac să simţi că trăieşti, să simţi că eşti viu. Dar dezamăgirea? Cu ea e o altă poveste… Pe cât de mult te mişcă celelalte, pe atât te amorţeşte ea. Nu-ţi rostogoleşte lacrimi mari pe obraz, nu-ţi strânge inima în gheara durerii, nu-ţi împunge pielea cu mii de ace, nu-ţi face capul să zvâcnească, nu-ţi înmoaie picioarele. Cel mult îţi picură pe limbă un gust uşor amărui, în timp ce te ţintuieşte în loc, îţi fură graiul şi-l transformă într-un lung oftat, scos fără voie din străfundurile plămânilor şi fiinţei tale. Şi tot timpul ăsta, tu te afli într-o stare de amorţeală generală, în care nu simţi nimic, de parcă ai fi oprit sentimentele apăsând pe un buton roşu. Dezamăgirea e fadă, incoloră şi inodoră şi tu devii la fel când eşti cuprins de ea.